Istorie România

12 Apr 2014

Pâmântul românesc a fost populat încă din paleolitic sau Epoca de Piatră, așa cum ne prezintă uneltele sculptate din piatră descoperite pe teritoriul țării noastre, primele datând din aproximativ 600.000 î.Hr. Primele vestigii artistice datează însă din anul 10.000 î.Hr., picturi rupestre excavate în partea de nord-vest a Transilvaniei, precum Peștera Cuciulat din Sălaj (închisă din cauza surpărilor repetate de teren), dar în special de la Peștera Coliboaia, unde au fost revelate picturi ce reprezintă animale, ce datează din urmă cu peste 20.000 de ani (între 23 și 35.000 de ani în urmă). Descoperirea, extraordinară pentru spațiul european, este cea mai veche de acest fel din Europa - atestată științific de doi cercetători francezi -, dar și una din cele mai vechi de acest fel din întreaga lume. Ceramică și alte obiecte de artă dintre mileniile 4 și 3 î.Hr. au fost descoperite pe întreaga suprafață a României.

Istoria strămoșilor noștri, tracii, începe în mileniul al II-lea î.Hr., atunci când o populație de origini indo-europene a început migrația în jurul lanțului carpatic. Începând cu Epoca Fierului, geții, așa cum sunt menționați de către greci sau dacii, cum sunt numiți în mărturiile istorice romane, au ocupat întreaga zonă carpato-danubiano-pontică. Coloniștii greci sosesc pe litoral în secolul al VII-lea î.Hr., întemeind așezările Histria, Tomis și Callatis. Ruinele grecești pot fi văzute și astăzi, în satul Istria din județul Constanța, orașul Constanța în sine, respectiv Mangalia.

Invadat în mod constant, teritoriul pe care astăzi îl ocupă România, a fost apărat în câteva rânduri cu succes de către geto-daci, ce au reușit să respingă atacurile perșilor conduși de Darius în 514 î.Hr., dar și pe macedonii din sudul Traciei în 335 î.Hr., conduși de nimeni altul decât Alexandru cel Mare, forțat de tactica extrem de inteligentă a dacilor să se retragă la sud de Dunăre, după ce, inițial, reușise să se opună cu succes în bătălia desfășurată în jurul orașului Zimnicea de astăzi. Apogeul civilizației dacice are loc între domniile regilor Burebista și Decebal, primul reușind prima unificare a triburilor din zonă, iar cel de-al doilea, după victoria repurtată împotriva lui Domițian la Tapae, nevoit să se recunoască învins de forțele romane ale împăratului Traian, în cele două războaie, 101-102 și 106 d.Hr. Conform istoriei știute, Dacia devine provincie romană și traversează o perioadă de romanizare, o idee controversată pentru unii specialiști, însă recunoscută în istoria internațională ca atare. Perioada ocupației romane se încheie o dată cu retragerea aureliană din 271 d.Hr., când legiunile sunt obligate să se întoarcă din cauza atacurilor repetate din partea goților și a altor triburi geto-dacice libere.

Următoarele secole sunt marcate de invazii repetate ale popoarelor migratoare, precum goții, vizigoții sau ostrogoții, hunii, vandalii, tătarii, lombarzii, slavii, avarii sau bulgarii. În secolul al IX-lea, maghiarii au ajuns pe câmpia Dunării, ocupând teritorii ale Ungariei și astăzi și Transilvaniei. Până în secolul X, statele românești au început să se formeze, forme de guvernare ce au derivat în principatele de mai târziu - Valahia, Moldova, Transilvania, iar în secolul al XIV-lea, Dobrogea.

Istoria medievală a României

Prima mențiune a românilor ca nație apare în documentele bizantine din 1160, când alianța formată din valahi și bizantini luptă împotriva Ungariei. Ungaria învinge armatele române și bulgare în 1230 și preia puterea în Valahia. În 1241, hoardele tătarilor cuceresc regiunea litorală de la Marea Neagră. Secolul al XIV-lea este marcat de prezența primului principat semi-independent, sub conducerea lui Basarab I. Apoi, Dobrogea își câștigă independența și semnează pentru alipirea la Valahia. În același timp, Bogdan a făcut principatul Moldovei. Apoi, Valahia și Moldova au contraatacat forțele Ungariei care, deși învinse, au reușit să păstreze Transilvania, din secolul al XI-lea până în 1526, când a fost pierdută în favoarea otomanilor, în urma înfrângerii de la Mohács.

Secolele XIV - XIX în istoria României

În timpul secolului al XIV-lea, armata otomană a început invazia dinspre Marea Neagră, ajungând până pe teritoriul Ungariei. În Valahia, atât Mircea cel Bătrân (1386 - 1418), cât și Dan al II-lea (1422 - 1426 și 1427 - 1431) sau Vlad Țepeș (1448, 1456 - 1462 și 1476) au luptat împotriva turcilor dar nu reușesc să stăvilească ofensiva lor militară. Pe de altă parte, în Moldova, Alexandru cel Bun (1400 - 1432) și Ștefan cel Mare (1457 - 1504) izbutesc să-și apere teritoriile, atât impotriva turcilor, cât și împotriva polonezilor. Ștefan rămâne în istoria românilor ca unul dintre cei mai de seamă lideri, faimos pentru construcția sau consolidarea celor 44 de mănăstiri și biserici, multe dintre ele fortificate și încă în uz, precum Voroneț, Putna, Neamț, Vaslui, Borzești, Războieni sau Volovăț.

În Transilvania, răscoala țărănească condusă de Gheorghe Doja împotriva Ungariei din 1514, a sfârșit prin execuția liderilor săi. Curând, turcii preiau controlul Transilvaniei și Ungariei, până în 1688 când au fost alungați de habsburgi. La sfârșitul secoului al XVI-lea, Mihai Viteazul (1593 - 1601) devine voievod al Valahiei și în alianță cu Transilvania reușește să-i îndepărteze pe turci, realizând prima mare unire a țărilor române - a fost numit "Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată țara Moldovei". Imediat după asasinarea sa, din 1601, unirea se destramă. Turcii recapătă controlul și păstrează Valahia între 1716 și 1821. A urmat o serie de domnitori fanarioți, impunând limba greacă pentru redactarea legilor și biserică.

În 1718 Austria a preluat puterea în Banatul de astăzi. Armata țaristă și Austria se luptă apoi pentru zona de nord a Moldovei, iar în 1775 habsburgii reușesc să se impună în Bucovina. Basarabia revine Rusiei în 1812. În 1821 și 1848 au loc două revolte puternice în București, cu scopul de a-i înlătura pe domnitorii fanarioți, însă au eșuat. În același timp, în Transilvania, sașii și românii luptă împotriva maghiarilor, însă nu reușesc să izbândească, astfel că regiunea a rămas sub controlul austro-ungar până în 1918. După înfrângerea suferită de ruși în Războiul Crimeei în 1856, convenția de la Paris inițiază formarea unei uniuni a Țării Româneși și a Moldovei, sub suzeranitate turcă, urmând ca Basarabia să intre în componența Moldovei, iar ambele state dunărene să funcționeze autonom. Cu sprijinul francezilor, în 1857, Valahia și Moldova se unesc, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza (1859 - 1966), primul domnitor al principatelor unite, cu un guvern comun, realizat în 1862. România se formează ca stat sub numele pe care-l cunoaștem și astăzi.

Cuza este obligat să abdice în 1866, urmat la tron de vărul împăratului Wilhelm I, Carol de Hohenzollern Sigmaringen, cunoscut în istoria României precum Carol I. Soția sa prusacă, Elisabeta, a fost cunoscută în lumea artistică drept Carmen Silva. În 1877, sub conducerea lui Carol I, armatele române aliate cu cele rusești reușesc o serie de victorii în fața turcilor, culminând cu bătălia de la Plevna. În 1878, Congresul de la Berlin recunoaște independența României și restaurează controlul țării asupra zonei Dobrogea de la Marea Neagră. Tot atunci, Basarabia este cedată Rusiei, iar în 1881, Carol este proclamat rege.

Istoria secolului XX în România

În Primul Război Balcanic, între 1912 și 1913, România își păstrează neutralitatea, însă în cel de-al Doilea Război Balcanic, în 1913, s-a alăturat Greciei, Serbiei și Turciei, împotriva Bulgariei. În 1914 regele Carol I moare, numindu-și nepotul, Ferdinand I, la conducerea țării. Ferdinand conduce România alături de soția sa, Regina Maria, născută printesa Marie de Edinburgh, nepoata reginei Victoria și verișoara țarului Nicolae al II-lea. Regina a fost cunoscută în istoria internațională drept Regina Războinică, conducând propriul detașament de cavalerie și vizitând regiunile afectate de holeră din Bulgaria. Maria moare în 1938.

Partea de început a Primului Război Mondial găsește România neutră, însă în 1916 se alătură Aliaților împotriva Germaniei, Ungariei, Bulgariei și Turciei. Armatele române sunt învinse în Transilvania de germanii ce reușesc să avanseze spre est, cucerind teritoriile românești până în Dobrogea. Moldova reușește să-și păstreze independența, însă este forțată să iasă din război în 1918, prin Tratatul de la București. Revin însă ceva mai târziu în același an, reîntorcându-se în Tansilvania și ajungând până în Ungaria, ocupând chiar Budapesta pentru o scurtă perioadă de timp. Pe 1 decembrie 1918, Adunarea Națională de la Alba Iulia alipește Transilvania la uniune, iar în urma Tratatului de la Trianon din 1920, granițele Ungariei sunt retrasate pentru a ceda României teritoriile Banat, Maramureș și Bucovina.

În timpul domniei lui Ferdinand, România a fost guvernată de Partidul Național Liberal, însă după moartea sa, locul acestora a fost luat de Partidul Național Țărănesc condus de Iuliu Maniu. Partidul Comunist este format în 1921, însă scos în afara legii în 1924. 1930 este anul care a marcat sosirea la putere a fiului lui Ferdinand și al Mariei, Carol al II-lea. Urmează o dictatură regală, cauzată de demisia lui Iulia Maniu din cauza unei legături amoroase a regelui cu Magda Lupescu, amanta sa evreică. În 1927 este fondată Mișcarea Legionară de către Corneliu Zelea Codreanu, cu sprijinul lui Carol al II-lea. Membri Gărzii de Fier cresc în importanță în anii 1930, însă legăturile cu regele se rup din cauza aceleiași amante, iar Carol ordonă execuția căpitanului Codreanu în 1938. În consecință, membri activi ai Gărzii de Fier ucid zeci de oficiali ai lui Carol al II-lea, ard sinagogi și pornesc represalii împotriva evreilor. În momentul în care mișcarea legionară a fost desființată, în 1941, aceasta reușise să asasineze patru primi miniștri.

De la Al Doilea Război Mondial la comunism

Germania cere, în 1939, monopol pe exporturile României, interesată, în primul rând, de rezervele de petrol ale țării, oferind, la schimb, protecția granițelor. Anexarea Basarabiei și nordului Bucovinei la Rusia a fost posibilă în 1940 din cauza pactului de non-agresiune semnat între Stalin și Germania nazistă și refuzului lui Hitler de a-l ajuta pe Carol al II-lea, motivat prin asasinarea membrilor Gărzii de Fier, facțiune a Mișcării Legionare. În schimb, Hitler permite anexarea Transilvaniei la Ungaria și a Dobrogei de sud la Bulgaria. Dezgustat, Carol al II-lea și amanta sa, Magda Lupescu, fug din țară ducând cu ei bogății însemnate. Fiul său, la acea vreme în vârstă de 19 ani, Mihai, a fost lăsat în urmă pentru a moșteni tronul României. Începând cu domnia lui Mihai intră în scenă generalul Ion Antonescu, cel ce revitalizează Mișcarea Legionară și se aliază cu Hitler.

Asocierea cu Germania nazistă a durat până când forțele rusești se dovedesc a fi mai puternice pe plan militar, iar Mihai ordonă arestarea lui Antonescu și întoarce armele, aliindu-se cu sovieticii, în august 1944.  Pe 31 august forțele sovietice intră în București fără niciun fel de opoziție din partea României. Înțelegerea din 1945 de la Yalta (Crimeea) parafează intrarea țării în sistemul sovietic, cu Petru Groza ca prim ministru. Până în 1947, comuniștii preiau controlul României, iar Mihai este forțat să abdice, marcând astfel desființarea monarhiei. Se naționalizează agricultura și industria, băncile și sistemul de transport. În 1952, Gheorghe Gheorghiu Dej devine liderul Partidului Comunist Român, iar în 1953, după moartea lui Stalin, încearcă o reconciliere cu vestul și demarează un program de dezvoltare a industriilor grele.

Moartea lui Dej înseamnă sosirea la putere a dictatorului Nicolae Ceaușescu, ce ordonă legi noi, ce defavorizau minoritățile naționale, ducând o politică de obținere a unei forțe de muncă puternice prin creșterea populației. A devenit obsedat cu anumite idei revoluționare, ducând țara într-o izolare economico-politică în Europa, iar locuitorii supuși la îndoctrinare și la foamete, prin anumite metode "științifice". Există voci pro și contra vieții în perioada comunistă, adepții acelor vremuri asumându-și îndoctrinarea în schimbul unor avantaje, nimic altceva decât o viață formată și organizată de statul român, o lipsă totală de cultură, fără cunoașterea standardelor unei societăți libere și fără acces la informație.

O scurtă istorie a României începând cu Revoluția din 1989

Ceaușescu și soția sa sunt asasinați în 1989, în ziua de Crăciun, cu toate încercările sale de a fugi cu elicopterul din mijlocul unui București împânzit de revoluționari. Paradoxal este faptul că, deși a fost încercată implicarea unor teroriști, după 25 de ani nimeni nu a fost arestat pentru această infracțiune, de unde se pot trage câteva concluzii, totuși, puțin concludente. Există o opinie clară a unor jurnaliști că revoluția, deși mânată de dorința locuitorilor de a-și câștiga libertatea, a fost o lovitură de stat gândită în amănunt. Puterea a fost preluată de liderul pro-sovietic Ion Iliescu, cel ce înființează Frontul Salvării Naționale, partid ce scindează ulterior în Partidul Democrat și Frontul Democrat al Salvării Naționale, actualul Partid Social Democrat (la data redactării acestui articol).

Alegerile libere ce au urmat, deși suferind la capitolul transparență, au fost recunoscute de occident. Între timp, România se alătură forțelor NATO în 2004, reușind să intre și în Uniunea Europeană în 2008, alături de vecina Bulgaria. Principalele forțe politice ce conduc țara astăzi, deși cu alte nume, conduc România încă din 1990. Din inerția revoluționară și necunoașterea valorilor politice adevărate, România are între membri conducerii sale, chiar și astăzi, foști membri ai Securității sau ai Partidului Comunist Român, asumându-și practicile de odinioară. Birocrația și corupția rămân o problemă semnalată de mai toate cancelariile vest-europene și americane, însă economia se află, evident, pe o pantă ascendentă, cu ajutorul acelorași puteri aliate, a liberalizării prețurilor și a creșterii performanței prin competitivitate.