Despre

Călătoresc de peste 30 de ani. Obișnuiam să călătoresc în genunchi și coate în perioada cea mai fragedă, atunci când orice destinație, fie ea prin sau pe sub pat, era una nouă. Apoi, am învățat să călătoresc pe străzile din cartier, apoi pe drumul spre grădiniță, drumul spre școală. Pentru toate încercam să găsesc cel mai scurt drum, cel mai convenabil. Apoi, inevitabil, am început să călătoresc în Munții Carpați, împreună cu familia sau cu școala. Am învățat câteva vile, câteva străzi de prin Bușteni, Predeal sau Sinaia. A venit și clipa în care am învățat să fac drumul cu trenul singur, până la Constanța. Eram mic dar, imediat, totul a devenit vechi și cunoscut.

Călătoream în siguranța casei mele, a cartierului în care am crescut și ale cărui colțuri de stradă și cotloane le știam pe de rost. Când a venit vremea călătoriilor cu bicicleta, universul meu s-a extins, deși, în primă instanță, am călătorit însoțit de prietenii mei. Alegeam destinații total aiurea, unde știam că putem ajunge și ne puteam întoare acasă fără ca familiile să trebuiască să reclame la poliție vreo dispariție. Când am început să merg cu trenul, am avut parte de primul meu ghid turistic adevărat: tata! Așa era, tata îmi spunea la ce linie, la ce vagon și pe care dintre locurile de la fereastră trebuie să iau loc. Apoi, îmi spunea când să cobor și încotro să o iau de acolo. Când am început să merg în vacanțe alături de colegi și profesori, deja am învățat să am răbdare în tren sau în autocar. Dar acolo nu trebuia să mai știu nimic. profesorul era ghidul, șoferul era un fel de știe tot, la care ne uitam cu o deosebită admirație. Am învățat, între timp, străzi, trasee, scurtături, orașe de care n-am mai avut nevoie niciodată. De fapt, nu învățam nimic anume. Învățam să mă orientez. Când nu știam, întrebam. Când știam prea mult, deveneam eu un mic ghid turistic și îmi permiteam să dau lecții altora.

A venit vremea să fiu pe picioarele mele, să-mi fac singur vacanțele, să-mi planific traseele, să mă informez despre cazare, activități. Îmi întrebam prietenii, familia și o scoteam la capăt. Nu era mereu perfect, luam în calcul în primul rând banii, bugetul mi-l făceam după ureche. Stăteam cât îmi permiteau buzunarele și știam dacă aș putea să ma întorc vreodată curând, peste o lună, un an sau cinci ani. Recomandam vila sau hotelul dacă mă simțeam bine. Mergeam cu nașu’ sau cu „ia-mă nene” și mă bucuram dacă economiseam 5 lei pentru un cico.

Totul se întâmpla, în mod natural, înainte de internet. Mă plimbam din auzite, ajutat de tata, de prieteni, de colegi. Totul era boem și cumva, la întâmplare. Era surprinzător, chiar dacă surprizele nu erau întotdeauna din cele mai plăcute. Câteodată, trebuia să mă folosesc de agențiile de turism sau de conducătorii grupurilor create ad-hoc, la școală sau la liceu. Serviciul turistic era precum infrastructura – unul sărac și ambiguu. 

În era post-internet, avem parte de călătorii cu totul diferite. Ni se dau sfaturi unde să mergem, când să mergem, de ce să mergem și ce să facem dacă ajungem acolo. Vine și partea caracteristică internetului și numai lui: cum să rezervăm, cum să facem să cumpărăm mai ieftin. Informațiile primite de la prieteni sună acum așa: „mergi pe saitu’ ăla, acolo am văzut” sau „saitu’ ăla are pachete turistice ieftine spre Turcia”. Cei mai inteligenți dinte noi au învățat deja când să caute și când să cumpere. Cum pot să profite de early booking, ce perioadă din an este mai avantajoasă pentru anumite destinații cu care sunt, cumva, familiarizați. Nu mai avem nevoie de agenții de turism, dacă ne putem descurca și singuri. Dar, ne descurcăm?

Felul în care călătoresc și felul în care văd turismul, în general, m-a făcut să concluzionez că turistul ar trebui să aibă acces nelimitat la absolut toate oportunitățile de vacanță, cu posibilitatea de a călători pe cont propriu sau de a apela la o agenție profesionistă de voiaj, ce-i poate oferi sfaturi de calitate și servicii turistice la tarife decente. Și consider că ar trebui să poată face asta fără să aibă nevoie de sute de ore pentru a le găsi.

Dragii mei, suntem toți turiști. Călătorim prin viață, de când mergem pe brânci și până ajungem în toiage. Diferența o face, în general, informația de care dispunem. Noi reușeam și fără internet, chiar dacă, recunosc: internetul îmi pune la dispoziție tot ce am nevoie. Însă promit că ne-am descurca și fără el. Trebuie doar să fii consecvent, să îți dorești, apoi să ai curaj.