Fontana di Trevi

Dată: 14 Iul 2014
Autor: 
Categorii atracție: FântâniMonumente

Din cele peste 2.000 de fântâni ale orașului Roma, doar 50 sunt pot fi considerate monumentale. Au reprezentat stilul bombastic al conducătorilor Romei încă de la fondarea imperiului, alimentând cu apă populația și generând controverse în rândul artiștilor din întreaga lume. Roma nu ar fi arătat la fel dacă pământul pe care se întinde nu era atât de generos în ape minerale. Multe dintre izvoarele antice nu mai sunt în uz, însă majoritatea faimoaselor „piazza” dispun de astfel de minuni arhitecturale. Pentru generațiile actuale, fântânile Romei nu mai au utilitatea practică din trecut, ci sunt simboluri ale unei civilizații extraordinare.

Dacă ne gândim la fântânile Romei, primul nume pe care l-am lua în considerare este Fontana di Trevi. Nu este cel mai vechi monument de acest tip din capitala Italiei, însă știm că este cel mai mare și mai spectaculos, realizat pentru a glorifica numele celor trei papi ce au participat la construcția sa. Pentru mulți, Anita Ekberg este cea responsabilă de faima fântânii Trevi, în momentul în care a plonjat în apa cristalină în pelicula maestrului Federico Fellini, „La Dolce Vita”. Nici să nu vă treacă prin cap să încercați același lucru acum: scăldatul este interzis prin lege. În plus, nici măcar nu puteți bea - apa este plină de clor, chiar dacă, bine ascunsă într-un colț neștiut de nimeni, există o sursă de apă naturală de băut, fără clor.

Lucrurile însă erau diferite în anul 19 î.Hr., când apa de izvor era transportată aici de un apeduct de la peste 10 kilometri de-a lungul Via Collatina, din estul Romei. Singurul apeduct subteran ce traversa Roma, a beneficiat de o oarecare protecție în timpul distrugerilor barbare din Evul Mediu, supraviețuind, chiar dacă secolele de abandon i-au redus fluxul, de la 100.000 de metri cubi de apă pe care îi transporta în fiecare zi în Roma.

În 1570, Papa Pius al V-lea a restaurant conducta, însă doar în secolul al XVIII-lea un alt papă, Clement al XII-lea, a comandat construcția unei fântâni magnifice, care ar fi marcat capătul urban al apeductului. Finalizată câteva decenii mai târziu, după schițele lui Nicola Salvi, Fontana di Trevi a devenit o atracție pentru turiști, începând cu vizitatorii însetați până la personajele celebre din Grand Tour și la noi. Înghesuită într-o piață minusculă din cartierul Trevi, aproape întotdeauna înconjurată de hoardele de turiști, fântâna și trevertinul său cremos strălucește sub puterea torentului de apă și a flashurilor constante ale camerelor de fotografiat.

De altfel, travertinul, a cărui denumire în limba latină înseamnă „din Tibru”, este un mineral compus din carbonat de calciu format în apele izvoarelor, în special termale, iar sursa cea mai plauzibilă este Tivoli, localitate situată la aproximativ 35 de kilometri distanță de Roma. Cel mai probabil, fântâna a fost construită din același material folosit la Colosseum. În timpul construcției, mulți dintre muncitori s-au rănit sau și-au pierdut viața luptându-se cu blocurile enorme de piatră.

Deși opțiunea inițială a fost arhitectul Alessandro Galilei (da, din aceeași familie ca faimosul Galileo), proiectul a fost oferit lui Salvi. Motivul? Galilei era florentin, iar Salvi roman. Nicolò Salvi nu a apucat șă-și admire lucrarea definitivată. A decedat cu 11 ani înainte ca Fontana di Trevi să fie inaugurată de către papa Clement al XII-lea, în 1751. Este adevărat că apa a țâșnit din gurile fântânii pentru prima dată în 1743, însă, oficial, monumentul nu a fost prezentat publicului larg decât în 1762.

În 1996, fântâna a fost oprită și îmbrăcată în negru pentru a-l onora pe Marcello Mastroiani după moarte, colegul de peliculă al Anitei Ekberg. Fântâna avea să capete o altă culoare în 2007, după ce un turist a aruncat o substanță chimică în apă. Chiar și apa ce cădea din izvor devenise roșie, iar autoritățile locale s-au temut ca substanța să nu afecteze structura și finisajele acesteia, așa că au hotărât să o închidă pentru o scurtă perioadă de timp.

Este o capodoperă rococo ce reprezintă creaturi mai mult sau mai puțin fantastice - cai de mare, tritoni, roci sculptate și arbori delicați - ce erupe în fața zidurilor Palazzo Poli. Nimeni nu-și mai amintește cum a început tradiția aruncării de monede în apă, iar autoritățile locale au ignorat tacit timp de zeci de ani bandele de cerșetori ce se luptau pentru a le colecta. Astăzi, banii sunt preluați, teoretic, de o singură companie, care ar trebui să-i doneze Crucii Roșii Internaționale.