Istorie Algeria

Primii locuitori ai zonei au fost berberii. Primii invadatori au fost fenicienii, al caror imperiu acoperea zona in care astazi se gaseste Libanul. Ei au inceput sa infiinteze porturi de-a lungul coastei Marii Mediterane, in 1200 i.Hr.. Construiesc orasele Constantine si Annaba in estul Algeriei dar, in afara de faptul ca i-au invatat pe berberi agricultura, au tinut distanta fata de acestia. Romanii au inceput sa construiasca drumuri spre nordul Africii, declarand noul regat Numidia.

Dominatia romana a durat 600 de ani. Arabii au lovit Africa de Nord, prima data in secolul VII, pe timpul vietii lui Mahomed (care a murit in 632) si apoi iar, in secolul XI. Berberii au opus rezistenta in principal edictului care stabilea ca ambele conduceri, politice si religioase, trebuiau sa fie arabesti. A doua invazie musulmana descopera o schimbare semnificativa in civilizatia berbera, locuitorii fiind nevoiti sa se converteasca in numar mare sau sa paraseasca tinuturile.

Cu toate acestea, izbucnesc conflicte interne puternice in toate fortaretele din nordul Africii in secolul XV. Europenii profita de situatia creata si in 1510 spaniolii cuceresc Algerul, Oranul si alte orase-porturi importante. In secolul al XIX-lea intreaga regiune trece sub control francez. Ca pedeapsa pentru datoriile si insolenta algerienilor, acestia blocheaza mai multe porturi si pentru ca operatiunea nu a iesit conform planurilor, invadeaza Algerul pe 5 iulie 1830.

Patru ani mai tarziu francezii declara Algeria colonie, incepand un regim care a durat 132 de ani. In 1840 Abd al-Qadir, un luptator algerian pentru libertate conduce arabii intr-o insurgenta impotriva colonizatorilor dar este invins in 1847. In aproximativ aceeasi perioada, francezii incep sa emigreze masiv in Algeria, in incercarea guvernului de la Paris de a inlocui cultura locala cu cea proprie. In 1881 existau 300.000 de europeni, jumatate din ei francezi, intr-o zona locuita de 2.500.000 de arabi.

In 1871 musulmanii organizeaza cea mai mare revolta de la cea a lui al-Qadir, 30 de ani mai devreme. Francezii raspund prin inasprirea controalelor si restrictionarea drepturilor algerienilor. Pe tot parcursul secolului XIX si inceputul secolului XX, francezii continua sa-si extinda influentele si proprietatile iar in 1914 adauga mari suprafete salbatice din patrimoniul triburilor berbere. In timpul primului Razboi mondial si apoi in al doilea, francezii recruteaza din populatia algeriana pentru a lupta impotriva Germaniei. In schimbul acestor servicii, berberii cer egalitate in drepturi. Charles de Gaulle, liderul Frantei in razboi si conducatorul guvernului imediat dupa, este de acord sa acorde cetatenie franceza anumitor musulmani, un raspuns nesatisfacator la cerintele populatiei, care a rezultat in cresterea tensiunii dintre algerieni si colonizatori.

Sentimentul anti-francez creste o perioada – primul grup anticolonial se formeaza in 1926 si altul, Partidul Poporului, in 1937 – dar nu se intampla nimic important pana in 1945, cand miscarea de independenta incepe sa castige teren. In 1947 de Gaulle refuza sa renunte la colonie. Razboiul pentru independenta izbucneste in 1954 cand Armata Nationala de Eliberare (ALN) apartinand Frontului National de Eliberare (FLN) incepe sa atace violent posturile militare si de comunicatii franceze si cere tututor musulmanilor sa se ralieze actiunii lor. Pe parcursul urmatorilor 4 ani, Franta trimite aproape jumatate de milioni de soldati in Algeria. Tacticile lor de bombardament a localitatilor si de tortura a prizonierilor atrage insa atentia intregii lumi.

Organizatia Natiunilor Unite si J.F. Kennedy iau pozitie si condamna practicile de razboi. In 1959, Charles de Gaulles, care acum ajunsese presedintele Frantei, lanseaza o promisiune de independenta a coloniei dar, anul urmator, incepe sa trimita din nou trupe, pentru a restabili ordinea. In 1961 liderii miscarii de independenta se intalnesc cu guvernul francez si anul urmator Algeria isi castiga, in sfarsit, suveranitatea.