Istorie Austria

Acest articol se dorește a fi un rezumat al istoriei Austriei. Sunt luate în calcul evenimentele cele mai importante și ignorate alte detalii, cu riscul de a pierde amănunte esențiale ce ar fi meritat menționate. Chiar dacă istoria ar putea să pară incompletă, de dragul poveștii în sine, servește scopului inițial – de a relata, pe scurt, istoria Austriei.

Epoca Pietrei și a Fierului

Aria pe care o ocupă astăzi Austria a fost populată încă din vremea omului de Neanderthal. Cea mai veche „operă” de artă înfățișează o femeie și are 32.000 de ani, iar cea mai veche mumie, denumită Ötzi, a fost descoperită în Alpi și datată cu carbon ca fiind veche de 5300 de ani. În Epoca Fierului în zona Austriei existau două culturi majore:

• Hallstatt – ce a devenit prosperă din negoțul cu sare și conexiunile excelente cu civilizațiile mediteraneene;
• La Tène – ce a condus la formația Regatului Noricum.

Regatul Celtic, provincia romană și regiunea germană(15 î.Hr. – 976 d.Hr.)

În 15 î.Hr. Noricum a fost anexat de Imperiul Roman. Au fost fondate multe dintre localități, construite străzi, iar populația romano-celtică a fost creștinată în secolul al IV-lea. Invazia diferitelor triburi de barbari din secolele VI și VII a dus populația bavareză la nord și în interiorul Alpilor, iar cea de origine slavă în partea de sud-est a munților.

Regiunea a fost recreștinată în timpul preluării sale de către Regatul Franc consolidat de Charlemagne. Pentru a proteja pământurile din estul Regatului de invaziile avarilor și hunilor, a fost creată o regiune administrativă. În 976 regiunea a trecut sub conducerea casei Babenberg iar, mai târziu, a fost numită „Ostarrîchi” – în traducere liberă din germana veche „ținutul estic”.

Evul Mediu Timpuriu și expansiunea habsburgă de la 1500

Membri familiei Babenberg erau recunoscuți drept constructori ambițioși, ce au reușit să transforme Austria dintr-o zonă sălbatică într-un centru cultural medieval. În 1156 Viena a devenit capitală. Până la momentul în care ultimul Babenberg moare, în 1246, și-au extins teritoriul și au câștigat câteva privilegii de autonomie („Privilegium Minus”). În 1278 familia Habsburg a preluat controlul, reînvigorând politica începută de Babenbergi până când luptele pentru succesiune au paralizat Austria, la mijlocul Evului Mediu.

După ce luptele s-au încheiat, habsburgii devin împărați ai Sfântului Imperiu Roman, în 1452. Acest statut le-a perimis să conducă Austria cu o mână de fier și să dicteze politica în Europa. În jurul anului 1500, împăratul Maximilian I a început o politică de mariaje strategice pentru a-și crește puterea și proprietățile. În acest mod habsburgii au reușit să câștige controlul în partea de sud a Germaniei, în Țările de Jos, Burgundia, Spania și coloniile sale, dar și în Italia. Despre Carol Quintul se spune că a ajuns să conducă un imperiu unde soarele niciodată nu apunea.

Reformismul, turcii și iluminismul baroc

Secolul al XVI-lea a cunoscut o pierdere importantă a puterii pentru biserică. În mijlocul mișcării reformate, Carol Quintul a trebuit să abdice, iar habsburgii s-au împărțit în două linii de forță – spaniolă și austriacă. Reformiștii, pe de o parte, și habsburgii loiali papei au pornit Războiul de Treizeci de Ani, cu efecte devastatoare asupra centrului Europei. Un alt factor dur a constat în amenințarea reprezentată de turci care recurg la asedierea Vienei în două rânduri – 1529 și 1683.

Notă mai lungă: la cel de-al doilea asediu au participat și trupe din Moldova și Țara Românească, ca o consecință a statutului de vasale ale Imperiului Otoman. Dacă domnitorul Gheorghe Duca al Moldovei a avut o atitudine mai degrabă pasivă, conducătorul Țării Românești, Șerban Cantacuzino, a participat la înfrângerea forțelor creștine, trimițând soli în interiorul Vienei sub pretextul că erau, de fapt spioni. Solii valahi îi informau pe creștini despre cum se desfășurau ostilitățile în interiorul asediatorilor musulmani. Ulterior, atunci când Cantacuzino era însărcinat să construiască poduri pentru a facilita asediul, a preferat să întârzie cât de mult finalizarea acestora, astfel încât forțele creștine să le poată distruge. Asediul de artilerie era făcut folosind proiectile de slabă calitate sau chiar baloți de fân. În timpul bătăliei finale, între armata poloneză a lui Ioan al III-lea Sobieski și pașa Kara Mustafa, armata română a privit cu pasivitate. Într-un final, cu aportul informărilor ordonate de Cantacuzino, dar și datorită încetinirii consolidării logistice, Viena este salvată.

Îndată ce conflictele religioase au luat sfârșit și turcii au fost alungați, Austria a cunoscut perioada barocă, înfloritoare, de referință în formarea statului austriac. Împărăteasa Maria Tereza și consortul său, împăratul Iosif al II-lea, au modernizat Austria și alte posesiuni ale coroanei, inițiind ideile iluministe.

Revoluția Franceză, Napoleon și Imperiul Austro-Ungar (1790 – 1900)

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Revoluția Franceză a șocat Europa, afectând profund nobilimea. Ideile sale naționaliste, de libertate și egalitate au fost contracarate și suprimate de habsburgi. În 1806, Sfântul Imperiu Roman își încheie viața iar, ca răspuns la încoronarea lui Napoleon, Francisc I al Austriei schimbă titulatura de împărat al Sfântului Imperiu Roman în cea de împărat al Imperiului Austriac. După Războaiele Napoleoniene, forțele europene au încercat să readucă ordinea pe continent prin organizarea Congresului de la Viena.

Austria a câștigat Salzburgul și a devenit scaunul Uniunii Germane. S-a întors la absolutism până la revoluția din 1848 când împăratul a trebuit să abdice, pierzând astfel drepturile nobile. Naționalismul în creștere, cauzat de multitudinea de etnii din cadrul Imperiului Austriac, a condus la declararea autonomiei Ungariei. În jurul anului 1900, Viena era unul dintre cele mai mari și mai prospere orașe ale lumii, cu un nivel cultural și intelectual fără precedent.

Războaiele Mondiale și Holocaustul (1914 – 1945)

Când arhiducele de Austria a fost împușcat de un naționalist sârb (casus belli) în 1914, a început Primul Război Mondial. A fost cel mai sângeros conflict pe care l-a cunoscut umanitatea, cu milioane de morți, și un dezastru pentru Imperiul Austro-Ungar ce s-a divizat în mai multe state mai mici. Linia habsburgică se încheie în 1919 când Austria s-a transformat în republică, suferind atât din punct de vedere economic, cât și identitar. Tensiunile dintre Social-Democrați și Conservatori s-au acumulat și au apărut luptele deschise. În 1934, un guvern conservator a preluat puterea legislativă în parlament, transformând Austria într-o țară fascistă.

Naziștii și socialiștii era persecutați, iar independența de Germania nazistă a devenit o prioritate. În 1938, când Wehrmachtul (armata germană) a intrat în Austria, naziștii au fost întâmpinați cu aplauze („Anschluss”). Austria se contopește cu Germania. Populația de origine evreiască a început să părăsească țara în număr mare. Al Doilea Război Mondial a pricinuit moarte a peste 300.000 de austrieci, majoritatea soldați, dar și evrei, socialiști și alte grupuri persecutate, inclusiv Hitler, născut în Austria.

Perioada postbelică și Austria modernă

După cel de-al Doilea Război Mondial mare parte din infrastructura țării era distrusă. Cu ajutor internațional, în anii ce urmează, începe reconstrucția. În 1955 Austria își declară neutralitatea și își recâștigă pe deplin suveranitatea. Acest status-quo îi permite să joace rolul de legătură între est și vest în timpul Războiului Rece.

Viena a devenit sediu pentru multe dintre organizațiile internaționale importante, precum Națiunile Unite. Economia își revine în anii 1970 prin aplicarea unor măsuri de tip socialist, după modelul statelor din Scandinavia. La căderea cortinei de fier, Austria era deja întoarsă în centrul decizional european. A intrat în Uniunea Europeană în 1995 și a introdus moneda euro în 2002. Din punct de vedere politic, cele două blocuri ideologice tradiționale, conservatorii și social democrații, și-au pierdut din relevanță, iar politica Austriei preia formele cunoscute astăzi.