Cele mai mari deșerturi din lume

De obicei, atunci când ne gândim la deșerturi, ne imaginăm soare puternic, întinderi largi de nisip, dune complet lipsite de viață. Cu toate acestea, după cum veți vedea mai jos, unele deșerturi nu conțin nisip deloc, în timp ce altele găzduiesc o multitudine de specii unice de plante și animale.

Deoarece există o diversitate atât de mare de deșerturi și din moment ce deșerturile cuprind o cincime din suprafața terestră a planetei, este logic să ne întrebăm care sunt cele mai mari. Dacă nu ați găsit încă cel mai bun răspuns, alăturați-vă nouă în timp ce trecem în revistă cele mai mari 10 deșerturi din lume în funcție de suprafață.

Veți avea o mare surpriză, pentru că cel mai mare deșert nu este, de fapt, Sahara. Tocmai pentru că în percepția publică deșerturile sunt asociate cu nisipul, trebuie să eliminăm confuzia și să înțelegem, de la bun început, de ce anume Sahara nu ocupă primul loc în top. Pentru a clarifica trebuie să vedem, mai întâi, ce înseamnă un deșert. Apoi, lucrurile vor deveni simple.

Dar, iată lista, nu înainte de a menționa sursa cifrelor. Clasamentul a fost realizat cu datele furnizate de CIA World Factbook.

Lista celor mai mari deșerturi de pe Pământ

10. Deșertul Karakum (Kara-Kum)

Karakum este un deșert nisipos, unul dintre cele mai mari din Asia Centrală și de pe pământ. Ocupă aproape 3/4 din teritoriul Republicii Turkmenistan.

Deșertul Karakum este tradus ca „Nisip negru”. Acoperind o mare parte din Turkmenistanul actual, deșertul Karakum se află la est de Marea Caspică, cu Marea Aral la nord și râul Amu Darya și deșertul Kyzyl Kum la nord-est. În timpurile moderne, odată cu micșorarea Mării Aral, „Aral Karakum” extins a apărut pe fostul fund al mării. Prin urmare, nisipurile din Aral-Karakum sunt formate dintr-o mlaștină sărată formată din evaporiți fin dispersați și resturi de zăcăminte minerale alcaline, spălate în bazin din câmpurile irigate. Praful suflat pe un curent de aer puternic est-vest transportă reziduuri de pesticide care au fost găsite în sângele pinguinilor din Antarctica . Praful de Aral a fost găsit și în ghețarii Groenlandei , în pădurile din Norvegia și în câmpurile Rusiei.

Aceasta este o câmpie nesfârșită care se întinde până la orizont, dinspre sud este apăsată de stâncile pitorești și cheile munților Kopetdag, care se desprind de la înălțime în „marea” înghețată a poalelor, dincolo de care începe deșertul. În Karakum puteți vedea lacuri și zone subtropicale uscate, câmpii stâncoase fără viață, lut și gips, zone vaste de nisip afânat.

Faimosul crater de gaz din Darvaza, cunoscut popular sub numele de „Porțile către Iad” , este, de asemenea, situat în Karakum. Este unul dintre cele mai înfiorătoare locuri din lume și atrage sute de turiști în fiecare an. Craterul de gaz este în flăcări de zeci de ani, de unde provine porecla – Porțile Iadului.

În Karakum se află și Balcanii Bolshoi (Mari), un lanț muntos în care arheologii au descoperit rămășițe umane datând din epoca de piatră.

9. Deșertul Chihuahua

Aflat la granița dintre SUA și Mexic, Deșertul Chihuahua poartă numele celei mai mici rase de câine din lume. Dar, stați puțin, mai bine zis, rasa de câine poartă numele deșertului. Sau al regiunii Mexicane, sau al capitalei acesteia, orașul omonim. Oricum, dacă ați citit cărțile lui Karl May a căror acțiune se petrece în jurul orașului Juarez sau dacă v-ați uitat vreodată la filmele western și ați văzut aventurile eroilor secolelor trecute prin deșerturile arzătoare ale sudului Statelor Unite, probabil că știți despre ce este vorba. Mare parte este în Mexic, însă o parte din el se află în Statele Unite, în Texas, New Mexico și Arizona. Aici, mai puțin de 228 mm de precipitații cad în medie în fiecare an.

Ca și în multe alte deșerturi din întreaga lume, Deșertul Chihuahua s-a format în „umbra ploii” atât a Sierre Madre Occidental (la vest) cât și a Sierra Madre Oriental (la est), ce împiedică apa dinspre Oceanul Pacific și Golful Mexic să pătrundă spre interior.

În subteranul deșertului și al munților Guadalupe din New Mexico se află mai mult de 300 de peșteri. Cele din cel puțin una dintre acele regiuni, Parcul Național Carlsbad Caverns, au fost create după ce acidul sulfuric a pătruns în calcarul din jur.

8. Deșertul Sirian

Deșertul sirian este descris de Harvard drept un pământ arid. Acoperind o mare parte din Irak, Iordania, Arabia Saudită și Siria, regiunea este marcată de fluxuri de lavă și a fost o „barieră de nepătruns” pentru oameni până în ultimele decenii. Acum, autostrăzile și conductele de petrol traversează regiunea, care primește mai puțin de 125 mm de ploaie anual, în medie.

Oamenii au reușit totuși să ajungă în părți din ea în vremuri străvechi. O zonă, numită acum „Stonehenge al Siriei”, a fost descoperită în 2009. Include cercuri de piatră și, posibil, morminte, potrivit unui raport din 2012 al arheologului Robert Mason de la Muzeul Regal din Ontario (Royal Ontario Museum), citat de Harvard Gazette.

Câmpul vulcanic Es Safa de lângă Damasc este cel mai mare câmp vulcanic al Arabiei. Gurile de aerisire găsite în acea zonă au fost active în urmă cu aproximativ 12.000 de ani, în timpul Epocii Holocenului. Mai recent, în jurul anului 1850, în regiune a fost observat un lac de lavă fierbinte.

7. Deșertul Patagonian

Deșertul Patagonian este un zonă aridă destul de largă ce ocupă o mare parte a Argentinei. Regiunea deșertică și semi-deșertică se întinde de la Oceanul Atlantic până la Anzi, cu câmpii în cea mai mare parte fără copaci, conform Enciclopediei Britanice.

La fel ca Valea Morții din California sau ca Deșertul Chihuahua din Mexic și Statele Unite, deșertul Patagonic se află în „umbra ploii”, din pricina unui lanț muntos înalt – în cazul Patagoniei, Anzii. Unele regiuni ale deșertului primesc de la 10 până la 30 cm de precipitații pe an, potrivit Universității din Oregon.

„Când masele de aer sunt forțate peste munți și apoi în jos, se încălzesc, iar capacitatea lor de a reține vaporii de apă crește”, a scris Susan Woodward, profesor emerit de geografie la Universitatea Radford din Virginia, pe un site web din cadrul universității, dedicat Științelor Geospațiale despre deșerturi. Pe partea neexpusă la vânt a unui munte, a adăugat ea, evaporarea are loc mai repede decât ploaia, creând un mediu arid.

6. Deșertul Kalahari

Deșertul Kalahari acoperă zone mari din Africa de Sud, Botswana și Namibia. Ploaia medie este de mai puțin de 500 mm pe an, dar unele locații primesc mai puțin de 200 mm anual, conform cărții din 1991 The Kalahari Environment de David G. Thomas și Paul A. Shaw.

Descris ca „fără caracteristici” de Encyclopedia Britannica, Kalahari este acoperit în mare parte de straturi de nisip care s-au format cândva între 2,6 milioane și 11.700 de ani în urmă, probabil din cauza acțiunii vântului și a ploii. Straturile au rămas practic neschimbate de atunci.

Kalahari a fost, de asemenea, un loc de activitate umană cu mii de ani în urmă. Într-o zonă excavată, în peștera Wonderwerk din Africa de Sud, arheologii au găsit dovezi ale unor incendii aprinse în urmă cu aproximativ un milion de ani, conform unui studiu publicat de Academia Națională de Științe din Statele Unite (PNAS). O descoperire separată a scos la lumină picturile din dealurile Tsodilo din Botswana, un obiectiv protejat de UNESCO, dovezi că oamenii au efectuat ritualuri în urmă cu 70.000 de ani, iar activitatea umană din zonă, chiar dacă nu a avut continuitate, datează de cel puțin 100.000 de ani.

5. Deșertul Gobi

Deșertul Gobi este al doilea cel mai mare deșert din Asia și al cincilea cel mai mare deșert din lume. Situat de-a lungul graniței dintre China și Mongolia, are o semnificația majoră din punct de vedere istoric, pentru că este locația a câtorva orașe importante de-a lungul vechiului Drum al Mătăsii.

Este clasificat ca un deșert de umbră pluviometrică, ceea ce înseamnă că un lanț muntos din apropiere blochează precipitațiile să ajungă în regiune. În acest caz, Podișul Tibetan din sud-vest blochează precipitațiile care altfel ar ajunge în deșertul Gobi. Alte deșerturi de umbră pluviometrică sunt deșertul Atacama din nordul Chile, destul de mic pentru a fi putea adăugat în clasamentul nostru, dar și Deșertul Chihuahua de pe poziția 9.

Departe de a fi complet inospitalier, deșertul Gobi găzduiește diverse specii, cum ar fi cămila bactriană (mongolică), gazela cu coadă neagră, ibexul Gobi, ursul Gobi și chiar evazivul leopard de zăpadă. În timp ce plantele sunt în general raere, există unele specii de floră care s-au adaptat pentru a supraviețui condițiilor dure din deșert. Cea mai comună plantă este arborele Saxaul, care este capabil să rețină umiditatea în scoarța sa și este prezent în toate ecosistemele deșertului.

4. Deșertul Arabiei

Deșertul Arabiei este cel mai mare deșert din Asia și al patrulea ca mărime din lume. Cuprinde cea mai mare parte a Peninsulei Arabice acopera regiuni din nouă țări individuale, al doilea din lista noastră din acest punct de vedere.

Deșertul Arabiei este clasificat drept subtropical, ceea ce înseamnă că temperaturile sunt constant calde și ploile rare. La capătul său sudic se află unul dintre cele mai mari corpuri neîntrerupte de nisip din întreaga lume, cunoscut sub numele de Rub’ al Khali (sau Cartierul Gol în limba română).

Deși Deșertul Arabiei prezintă în general un mediu ostil mamiferelor, există un număr mic de specii care locuiesc în regiune. Aceasta include cămila arabă, lupul arab, gazela de nisip, ibexul nubian, hiena dungi, caracalul și vulpea roșie. Cu toate acestea, deșertul prezintă de fapt un mediu ideal pentru reptile precum șopârle, șerpi și gecoși.

3. Sahara

Poate cel mai faimos nume de pe această listă, Deșertul Sahara este cel mai mare deșert fierbinte și al treilea cel mai mare deșert din lume. Deșertul Sahara ajunge în douăsprezece țări (este pe primul loc din acest punct de vedere) și cuprinde cea mai mare parte a Africii de Nord.

Similar cu Deșertul Arabiei, Sahara este un deșert subtropical și primește o cantitate foarte mică de ploaie pe parcursul unui an. Cu toate acestea, lucrurile nu au stat întotdeauna la fel. La fiecare 20.000 de ani, deșertul Sahara pendulează, de fapt, între o savană și un deșert, potrivit unui studiu publicat de Science Advances în 2016. Se crede că a fost fertilă cu 5.000 de ani în urmă, când regiunea a avut o medie a precipitațiilor de zece ori mai mare decât în ​​prezent. Acest ciclu se datorează unei oscilări a axei Pământului, care afectează locația musonului nord-african și, probabil, va face ca Sahara să redevină verde în aproximativ 15.000 de ani.

În timp ce cămilele sunt cel mai frecvente animale domesticite găsite în toată Sahara, în mare parte datorită capacității lor de a supraviețui perioade lungi cu puțină apă, există multe animale sălbatice care sunt caracteristice regiunii. Acestea includ ghepardul saharian, vulpea Fennec, gazela Dorcas, antilopa Addax, struțul cu gât roșu și câinele sălbatic african.

2. Deșertul Polar Arctic

După cum am menționat anterior, nu toate deșerturile sunt compuse din granule fine de nisip și temperaturi toride. Deșertul polar arctic, ce cuprinde zonele dinspre nordul planetei noastre, este un astfel de exemplu.

Deșerturile polare sunt definite prin temperaturile lor reci, lipsa precipitațiilor și abundența calotelor de gheață. Deoarece cea mai mare parte a terenului este prinsă sub aceste calote de gheață, se dovedește a fi încă un mediu ostil pentru plante și animale. În ciuda acestui fapt, deșertul polar arctic găzduiește un număr divers de animale, cum ar fi vulpea arctică, lupul arctic, ursul polar, caribou, bufnița de zăpadă și elanul, printre altele. Unele dintre aceste animale migrează între Tundra arctică, care conține mai multă vegetație, și deșertul arctic, în timp ce altele sunt rezidenți permanenți ai deșertului.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, mulți exploratori de mare profil au avut credința greșită a unei Mări Polare Deschise în regiunea care cuprinde deșertul polar arctic modern. Această teorie a fost bazată pe ideea că cineva ar putea trece prin aceste bariere de gheață nordice pentru a ajunge la un ocean deschis și navigabil care înconjoară Polul Nord.

Deși teoria a fost inițial greșită, iar prețul plătit a fost de câteva expediții eșuate, ea poate deveni realitate în viitor, ca urmare a contracției arctice. De fapt, este destul de probabil ca în cele din urmă să existe o rută fără gheață între Europa și Oceanul Pacific, prin Arctica.

1. Cel mai mare deșert din lume este, de fapt, un continent: Antarctica

În ceea ce privește dimensiunea, Deșertul Antarctic este cel mai mare deșert de pe planetă, măsurând un total de 13,8 milioane de kilometri pătrați. Antarctica nu este doar cel mai izolat continent de pe Pământ, ci și cel mai rece. Este considerat un deșert, deoarece precipitațiile sale anuale sunt mai mici de 51 de milimetri. De fapt, acest singur deșert este mai mare decât dimensiunea combinată a deșertului Gobi, a deșertului arab și a deșertului Sahara.

Pentru a pune acest lucru în perspectivă, o mare parte din Deșertul Sahara plouă de două ori mai mult decât în Antarctica. Regiunile de coastă ale Antarcticii primesc mai multă ploaie, dar totuși în medie doar 200 de milimetri (sau opt inci) pe an. Spre deosebire de majoritatea regiunilor deșertice, totuși, ploaia nu intră în pământ. În schimb, zăpada se adună peste ea însăși.

În timp ce ambele deșerturi polare de pe această listă au multe asemănări, ele pot fi distinse printr-un contrast puternic în viața plantelor. Spre deosebire de omologul său nordic, nu se credea că deșertul polar antarctic ar conține nicio formă de plante până când un număr mic de microorganisme au fost descoperite în anii 1970. Acest deșert sudic se confruntă, de asemenea, cu viteze extrem de mari ale vântului care, atunci când sunt combinate cu mediul său arid, pot forma lacuri hipersaline. Câteva exemple ale acestor corpuri de apă hipersaline sunt Lacul Vanda și Iazul Don Juan, fiecare dintre acestea având un conținut de sare de zece ori mai mare decât apa de mare.

În ciuda faptului că are atât de puține ploaie, Antarctica încă primește furtuni masive de vânt. La fel ca furtunile de nisip văzute în deșerturile fierbinți, vânturile puternice ridică zăpada și se transformă în viscol. Furtunile pot atinge viteze de până la 320 km pe oră și sunt unul dintre motivele pentru care continentul este de fapt atât de rece.

Continentul este acoperit de o calotă permanentă de gheață care conține 90% din apa dulce a Pământului și are o grosime medie de 1,6 kilometri. Doar 2% din Antarctica nu este acoperită de gheață, o zonă situată în principal de-a lungul coastelor unde locuiesc pinguini, balene, păsări, foci și alte animale.

Nu există rezidenți umani permanenți în Antarctica, dar între 1.000 și 5.000 de cercetători pot fi găsiți în diferite perioade ale anului în stațiile de cercetare de pe tot continentul. Cea mai mare este McMurdo Station, situată în vârful insulei Ross și administrată de Statele Unite.

Expediții notabile

Similar cu nordul Arcticii, Antarctica a fost, de asemenea, locul a numeroase expediții îndrăznețe de-a lungul anilor. În 1911, faimosul explorator norvegian Roald Amundsen a învins o expediție britanică condusă de Robert Scott pentru a deveni primii oameni care au ajuns la Polul Sud.

Un alt exemplu notabil este Expediția Shackleton din 1914 până în 1917, în care o echipă de 28 de bărbați a încercat să traverseze întreaga Antarctica pe uscat. Cu toate acestea, nava lor a rămas prinsă în gheață înainte de a putea ateriza, iar echipajul a fost forțat să plutească pe gheață timp de multe luni. În cele din urmă, opt dintre bărbați au făcut o călătorie incredibilă de 800 de mile într-o mică barcă deschisă pentru a ajunge pe o insulă locuită și a organiza o salvare a celor douăzeci de oameni rămași.

Antarctica poate fi, de asemenea, nemaipomenit de frig. Cea mai rece temperatură înregistrată vreodată a fost luată la Stația Sovietică Vostok de pe Platoul Antarctic. A atins un minim istoric de -89,2°C pe 21 iulie 1983 și a fost obținut folosind măsurători la sol. Datele satelitare au indicat o temperatură de aproximativ -93,2 °C pe 10 august 2010, dar citirea nu a fost confirmată.

Mențiuni notabile

Dacă din clasamentul nostru am exclude deșerturile polare – Antarctica și Deșertul Polar Arctic -, am face loc pentru două alte deșerturi remarcabile: Marele Deșert Victoria din Australia și Deșertul Great Basin din Statele Unite. Prin urmare, clasamentul ar fi stat puțin diferit. Însă cele două merită detaliate, tocmai pentru că fac parte din top 10 cele mai mari deșerturi fierbinți, non-polare, ale planetei:

Marele Deșert Victoria

Marele Deșert Victoria acoperă o mare parte din Australia și este alcătuit în mare parte din dune paralele, precum și din unele lacuri sărate, conform Atlas South Australia. Dunele sunt în mare parte nisip roșu care provine din Scutul Australian de Vest, transformându-se în alb pe măsură ce se deplasează spre sud din cauza nisipurilor care vin de pe coastă.

Guvernul australian descrie regiunea ca fiind una cu „ploi variabile și imprevizibile”. Făcând media datelor între 1890 și 2005, precipitațiile sunt de aproximativ 162 mm anual. Datorită mediului dur, cea mai mare parte a deșertului este împărțită între pământuri aborigene, zone de conservare și pământul coroanei, fără orașe importante.

Una dintre cele mai mari amenințări ecologice ale Outback-ului australian vine de la cămile, urmașele celor importante din India, Afganistan și Arabia în timpul secolului al XIX-lea pentru muncă în deșert. Un raport al BBC din 2013 spunea că aproximativ 750.000 de cămile sălbatice beau o cantitate destul de mare de apă și, de asemenea, deteriorează infrastructura. „Cămilele sunt aproape geniale în supraviețuirea condițiilor din Outback”, a spus exploratorul Simon Reeve în raport. „Prezentarea lor a fost un geniu pe termen scurt și un dezastru pe termen lung.”

Deșertul Great Basin (Marele Bazin)

Spre deosebire de oricare alt deșert din Statele Unite, Marele Bazin este un deșert „rece” – unul în care cea mai mare parte a precipitațiilor cad sub formă de zăpadă. Întinderea sa geografică include cea mai mare parte din Nevada, o parte din Utah și părți ale multor state din jur. Precipitațiile din regiune variază între 6 și 12 inci (150 și 300 mm) anual.

Deșertul a apărut pentru că zona se găsește în umbra pluvială a Munții Sierra Nevada din estul Californiei, potrivit Serviciului Parcurilor Naționale. Deșertul, la rândul său, afectează și zonele înconjurătoare. Vânturile puternice, cunoscute sub numele de Santa Ana, bat adesea în sudul Californiei, după ce se formează în zonele de înaltă presiune din Marele Bazin.

Marele Bazin găzduiește și câteva roci neobișnuite, cum ar fi unele găsite în centrul Nevada în 2009, care au fost descrise ca picurând ca mierea, potrivit National Science Foundation din Statele Unite, citând studiilor făcute de John West de la Universitatea Statului Arizona. Deformarea are loc din cauza modificărilor în mantaua Pământului, care se modifică din cauza presiunii intense și a căldurii de pe suprafața Pământului. Materialul mai greu din litosferă, pe măsură ce se încălzește, se scufundă prin mantaua mai ușoară, trăgând materialul după el.

Deșertificarea și provocările legate de mediu

Un număr semnificativ de regiuni semi-aride ale lumii se transformă în deșert cu o viteză record printr-un proces cunoscut sub numele de deșertificare. Acest lucru nu este cauzat de seceta naturală, ci mai degrabă de defrișări și solicitări din partea populațiilor umane care se stabilesc în terenurile semiaride.

De exemplu, în nordul Chinei, extinderea urbanizării, care a lăsat terenul neprotejat împotriva eroziunii eoliene, și acumularea de sedimente dintr-un deșert din jur au creat recent o problemă de deșertificare. Răspunzând la aceasta, guvernul a construit un așa-numit mare zid verde pentru a acționa ca o graniță împotriva deșertului.

Dar aceasta nu este singura provocare cu care se confruntă deșerturile. Speciile din deșerturile existente sunt amenințate de o lume mai caldă. Temperaturile mai ridicate provoacă mai multe incendii care modifică apoi peisajele deșertice, eliminând copacii și arbuștii cu creștere lentă și înlocuindu-i cu ierburi cu creștere rapidă.

Deșerturile sunt o parte naturală a ecosistemului nostru, dar, așa cum este atât de des, intervenția umană schimbă ciclurile naturale. Această schimbare este adesea mult mai rapidă decât schimbarea naturală, ceea ce face ecosistemele incapabile să se adapteze în timp.